Fata și trandafirul de câmp

20

Se vedeau destul de des. Poate chiar mai des decât li s-ar fi intersectat drumurile în mod normal. Şi vorbeau. Uneori vorbeau ore în şir. Despre nimic. Despre ei. Despre copilărie. Despre lucruri banale de zi cu zi. Dar niciodată despre ei ca bărbat şi femeie cu dorinţe şi trăiri ascunse. În fond şi la urma urmei, erau străini. Cred că un pic străini şi de ei înşişi.

Niciunul nu făcea niciun pas. Nici nu aveau de ce. Relaţia lor ar fi putut să joace feste oricui. Nu era nimic fizic, ci doar mental. Da, era o atracţie mentală. Un concurs nebun de cunoştinţe, amintiri şi poveşti. O febră inteligentă care le provoca o plăcere nebănuită. Mai mare decât cea a unui sărut pasional sau a unei atingeri râvnite. Nu era nevoie să îşi spună cuvinte frumoase. Era suficientă o simplă privire. O privire profundă şi intensă care ascundea ceva care nu putea fi spus.

Câteodată, tăcerea dintre ei era atât de adâncă încât te întrebai dacă ce aveau ei era real. Şi era. Dar nu şi-au dat seama decât târziu şi destul de straniu. Straniu pentru că la mijloc a fost o poşetă Rosabel de la Anuschka. Aţi fi tentaţi să spuneţi acum: “ce legătură logică poate fi între o poşetă şi doi oameni?/ Cum poate o poşetă să apropie doi oameni mai bine decât cuvintele?”.

geanta_rosabel_din_piele_naturala_anuschka_2

Geantă Rosabel din piele naturală de la Anuschka

A putut pentru că poşeta asta vorbea parcă în locul lor. Poşeta asta era de fapt relaţia lor transformată în material şi culori, în imagini şi texturi, în imaginaţie şi talent. Era o poşetă unicat, aşa ca relaţia lor. O poşetă frumoasă. Poate prea frumoasă pentru a o descrie perfect, exact ca sentimentele lor: intense, pasionale şi greu de rezumat într-o propoziţie. Era o poşetă realizată numai din piele naturală de bovină. Şi pictată manual de artizanii indieni. Unde aţi mai văzut voi aşa ceva? Dar unde aţi mai văzut doi oameni care să nu aibă curajul să îşi vorbească? E acelaşi lucru: neputinţa de a crede.

Poşeta asta era optimism şi eleganță în aceeaşi imagine.

Era chiar viaţa în sine: cu vârtejuri, tensiuni, cu nebunii, bucurii şi cuvinte pline de înţeles. Boemă prin fiecare punct de culoare. Şi da, geanta asta era culoare, mai presus de orice. Era încrederea de care ei aveau nevoie să se deschidă asemenea unui trandafir de câmp. O floare gingaşă de departe. De pe meleaguri britanice.

Ştiţi voi cum e să fiţi influenţaţi de o bluză care spune ceva aparte despre voi? Aşa a fost şi cu poşeta Rosabel de la Anuschka. Vorbea parcă în locul fetei. Era senzuală şi feminină fără să schiţeze vreun gest. Liberă, dezinhibată, sigură şi stăpână pe ea. Totul datorită unei poşete. Se simţea frumoasă şi dorită. Observată, importantă, unică şi stilată. Era văzută pentru prima dată de bărbatul pe care şi-l dorea.

De atunci, ani de cuvinte s-au scurs, iar cuvintele astea încep să ardă şi să mistuie totul în calea lor. E ceva care poartă pecetea unui sentiment care te face să spui că eşti fericit.

Cu acest text particip la concursul de pe iLUX.

Tentația de a participa la concurs nu putea să nu vină dupa ce am citit-o pe Hapi.