Moş Nicolae – sau cum nu îmi doream să vină

Ador să mi se facă daruri, indiferent de cât de mici şi nesemnificative sunt pentru alţii. De exemplu, am o bucurie imensă chiar şi acum când găsesc în cizmuţe o simplă portocala. E o bucurie simplă şi naturală, care îmi arată că micul copil din mine trăieşte şi simte la fel de intens ca atunci când credeam în Moş Nicolae.

În copilărie nu dormeam toată noaptea. Aveam emoţii şi aşteptări mari. Mă gândeam cum ai mei au umplut holul cu dulciuri şi hăinuţe numai pentru mine. Cadouri care aşteptau nerăbdătoare să le desfac şi să le port cu mândrie.

Însă pe Moş Nicolae nu l-am iubit întotdeauna.

Nu l-am iubit, şi chiar l-am urât, când, într-un an, mi-a adus un caiet special pentru clasa I. Caietele acelea pe care le folosesc micuţii pentru a învăţa să facă literele şi bastonaşele corect.

S-a întâmplat pe când aveam 6 ani şi mă pregăteam să intru în clasa I.

M-am ridicat din pat, am străbătut holul, însă nu m-am uitat la ghetuţe. E o tradiţie de a mea pe care o păstrez şi acum. Îmi las cadourile să aştepte ca şi cum ar trebui să ceară să fie deschise.

Când m-am apropiat de daruri, deasupra tuturor cadourilor era caietul. Caietul care mi-a provocat atâta dezamăgire încât nu am vrut să deschid şi celelalte cadouri. Am plecat îmbufnată în camera mea şi am început să plâng.

Caietul, vorbesc de el ca şi cum ar fi o persoană, era semnul că trebuie să mă duc la şcoală, că trebuie să învăţ şi să fiu responsabilă. Caietul adus de Moş Nicolae mi s-a părut atunci cel mă urât şi neinspirat cadou.

Caietul a fost pentru părinţii mei un simplu gest, care i-a pus însă pe gânduri. Credeau că nu o să-mi placă niciodată cartea, că o să fiu codaşa clasei. Fiecare cu exagerările lui.

Acum, caietul e o amintire care mă face să râd cu gura până la urechi. Caietul e parte din amintirea de Moş Nicolae pe care mama mi-o povesteşte în fiecare an. În 2012, prin telefon. Ne luăm revanşa la anul.

sursa foto: diatea.blogspot.ro