Astăzi am fost la premiera peliculei După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu.
Premiera pentru presă – îmi pare rău că în sala mare de la Cinematograful Victoria din Iaşi erau doar 5 reprezentanţi ai presei.
Un film de o naturaleţe şi simplitate care îţi fac pielea de găină. E primul film romesc, realizat în ultimii 10-15 ani, despre care pot spune că “ar putea foarte bine să nu fie românesc”. Personajele sunt atât de bine conturate şi ancorate în subiect încât ai impresia că nu te uiţi la un film, ci participi la derularea evenimentelor. E o bucată din România, uşor atipică, ştiută de toţi, dar neînțeleasă de majoritatea dintre noi.
Scenele sunt dinamice, “spontane” şi pline de încărcătură emoţională. Nu am mai văzut la niciun film românesc atâta durere, revoltă şi iubire într-o singură scenă. Şi repet: e atât de natural încât ai impresia că nu e un film. Până şi personajele secundare cu două-trei replici sunt copii fidele, la nivel de gestică şi limbaj, ale celor de lângă noi. În După dealuri nimic nu e la întâmplare sau de însoțire.
După dealuri e atât de profund încât îţi zdruncină conştiinţa. Nu e un film care să te lase să te acomodezi cu subiectul sau cu personajele. E o peliculă care aleargă cu tine printre prejudecăţi şi comportamente primitive, dragoste bizară şi sentimente halucinante.
După dealuri e dur. Dur şi parcă uşor necruţător. Nu voit însă. Are scene care te înfioară, care îţi răcesc sângele în tine, dar şi scene care te umanizează.
Mă gândeam că e un film atât de bun pentru că e inspirat din realitate şi din romanul jurnalistic “Spovedanie la Tanacu” a Tatianei Niculescu Bran. Probabil că aşa şi este.
Voi vă puteţi imagina cum ar fi fost să nu fi cunoscut cazul de la Tanacu şi acest film să fi apărut aşa din senin? Cred că ar fi fost genial.
„După dealuri” spune povestea a două fete, Alina (Cristina Flutur) şi Voichiţa (Cosmina Stratan), care au crescut împreună la orfelinat şi s-au regăsit apoi într-o mănăstire izolată din România. Alina vrea să plece de acolo pentru a se stabili în Germania şi îşi doreşte ca Voichiţa să vină cu ea. Însă Voichiţa este ataşată profund de viaţa de la mănăstire şi nu vrea să îi urmeze calea. Atunci când Alina îl înfruntă pe preot, tânăra este dusă la spital, iar persoanele care o îngrijesc încep să creadă că este posedată de diavol.
